Copou Parcul Poeziei - Leonid Dimov

A fost fiul lui Nadejda Dimov și Naum Mordcovici. Numele Dimov îl ia în 1941, când, pentru a-l proteja de persecuția antisemită, Nadia îi intentează proces de paternitate lui Naum, proces în urma căruia Leonid e declarat fiu natural, modificându-i-se numele în certificatul de naștere. (detalii în Corin Braga, „Leonid Dimov – Identitatea scindată”, studiu introductiv la Leonid Dimov, Scrisori de dragoste, Polirom, 2003)

A absolvit Colegiul „Sfântul Sava” din București, 1944, continuând cu studii (trei ani) la Facultatea de Filologie din București, facultate pe care a abandonat-o, însă. La fel a studiat 3 ani de zile biologia, fără a-și lua licența. A mai studiat în paralel, câte un an sau doi, dreptul, teologia și matematica.

Căsătorit de două ori: prima dată, în 1948, cu Lucia Salam (cu care are un copil, Tatiana, n. 1952), iar a doua oară, în 1959, cu Ana-Marina Voinescu (pe a cărei fiică, Ileana – tatăl fiind Teodor Pîcă – o va înfia).

A fost redactor al revistei România literară.

În 1959 îl cunoaște pe Dumitru Țepeneag, alături de care va teoretiza onirismul estetic. Grupul oniric îi va include pe Emil Brumaru, Sorin Titel, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Iulian Neacșu, Florin Gabrea, Vintilă Ivănceanu. În 1971, după Tezele din iulie, presiunea cenzurii se resimte acut și grupul se destramă, unii dintre membri plecând în exil (Țepeneag, Gabrea, Ivănceanu), alții retrăgându-se din zona vizibilă a lumii culturale (Dimov, Mazilescu, Turcea, Titel).

Relația apropiată a lui Dimov cu Țepeneag și apartenența la Grupul oniric l-a adus pe poet în atenția Securității, care l-a urmărit ani de-a rândul, după cum o dovedesc documentele din arhiva CNSAS studiate de Luminița

Dimov a murit în urma unui stop cardiac; este înmormântat la Cimitirul Șerban-Vodă (Bellu).

 

Jurnal

Stau norii prinşi de barbă în ţepii lunguieţi
Ai turlelor ciocnite cu vergi în cantilenă
Si linişte de Paşte împinge la pereţi
Podeaua cea vărgată ca burta de balenă

De bine mă cutremur şi-mi amintesc un an
Cu lumea despicată, zâmbind din măruntaie.
Erai o nimfă albă cu colţul diafan,
Sub merele de piatră, uitată în copaie.

Şi cum râdeau în casă ghiciţi după perdea,
Domesticiţi, cocorii, întemeind o spiţă,
Cum sfârâia prin uşă din încăperea mea
Bumbacul fantomatic fugind din jurubiţă.

Apoi, ca un vehicul oprind din loc în loc
O treflă de-ntuneric s-a repetat pe toate,
Si simt cum, lângă tine, în palma caldă joc
O purpură rotundă de bile numărate.

Din volumul « Versuri », 1966