Urmuz la "Gazeta de pe Gard"

A apărut nr. 6 (18)/ 2011 din „Gazeta de pe Gard. Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, dedicat lui Urmuz

Prin aceasta, Casa de Cultură „Mihai Ursachi” continuă proiectul iniţiat din ianuarie 2010, ce-şi propune familiarizarea publicului cu opera şi viaţa unor scriitori clasici din ţară şi din străinătate.  Acesta constă în publicarea şi afişarea pe gardul Parcului Copou, pe banner, a unei „reviste” culturale mai aparte, care „iese” din librării pe stradă, sub ochii publicului.

Urmuz este pseudonimul literar al lui Demetru Demetrescu-Buzău, (n. 17 marite 1883, Curtea de Argeş – d. 23 noiembrie 1923, Bucureşti). În tinereţe visa o carieră de compozitor, citea literatură ştiinţifico-fantastică, descrieri de călătorii. Face studii de drept şi, după luarea licenţei, funcţionează ca judecător în judeţele Argeş, Tulcea şi la Tîrgovişte. După campania din Bulgaria (1913), la care participă, este numit grefier la Înalta Curte de Casaţie. Începe să scrie, aparent fără conştiinţa că produce literatură, numai pentru a-şi distra fraţii şi surorile, parodiind cu nişte false automatisme academismul prozei curente.

Textele lui îi atrag atenţia lui Tudor Arghezi, care îi găseşte pseudonimul şi îi publică, în 1922, în două numere consecutive din Cugetul românesc, Pîlnia şi Stamate, “antiproză” intitulată ironic “roman în patru părţi”, în care face o serie calambururi de esenţă sofistică prin duplicitatea de sens a cuvintelor: oamenii coboară nu pe scări, ci din maimuţă; o masă fără picioare bazată pe calcule şi probabilităţi; pereţii sînt, conform obice iului oriental, sulemeniţi în fiecare dimineaţă, alteori măsuraţi cu compasul,

pentru a nu scădea la întîmplare. Absurditatea cea mai izbutită este Ismail şi Turnavitu, premergătoare teatrului lui Eugen Ionescu: “…Ismail este compus din ochi, favoriţi şi rochie… Se plimbă însoţit de un viezure de care se află strîns legat cu odgon de vapor şi pe care în timpul nopţii îl mănîncă crud şi viu, după ce mai întîi i-a rupt urechile şi a stors pe el puţină lămîie…” Alte scurte scrieri sînt: cunoscuta “fabulă” Cronicarii, Algazy & Grummer, Plecarea în străinătate, Cotadi şi Dragomir.

În anul următor, 1923, se sinucide la 23 noiembrie, în Bucureşti, fără să lase vreo explicaţie asupra funestului său gest. Voia să moară în chip original, “fără nici o cauză”.

Scrierile lui – puţine la număr – cunosc o glorie postumă, care nu a încetat să se consolideze. Ele au avut o neaşteptată înrîurire asupra literaturii româneşti de avangardă şi au contribuit la lărgirea conştiinţei estetice. Saşa Pană îi tipăreşte în 1930 o ediţie a scrierilor, iar Geo Bogza scoate o revistă Urmuz. Eugen Ionescu va explora mai tîrziu filonul literaturii absurdului, considerîndu-l pe Urmuz unul din precursorii “tragediei limbajului”. Mai aproape poate de spiritul dadaist – deşi nu pare să fi avut cunoştinţă de existenţa curentului Dada – prin gustul primejdios pentru hazardul creator de personaje mecanomorfe, insidios monstruoase, decît de suprarealismul adversar principial al lucidităţii, Urmuz a întreprins o critică în esenţă grotescă, unică în felul ei, a literaturii, căreia nu-i lăsa nici o speranţă de supravieţuire. De aceea, în ciuda aparenţei hilare, de bufonerie a scrierilor sale, i se opune, într-o tensiune abia mascată, un fond tragic, dizolvant.

Skip to content